Motto:"Omul acesta economic a invadat deocamdată istoria, a invadat-o tocmai acum, la sfârşit de mileniu, devorând dublura morală a omului, pentru ca falimentul unei asemenea concepţii să fie total, pentru ca experienţa să fie totală".(Alexandru Mironescu, Kairos)
Azi, iarna s-a îmbrăcat în alb. Nu ştiu dacă şi mâine va purta acelaşi veşmânt. A devenit la fel de capricioasă ca şi omul. Îşi păstrează cu dificultate caracterul.
Temperamentul ei rece, de altădată, s-a molipsit de jocul suratelor sale. Să se fi îmbolnăvit anotimpurile? Când eu eram copil, ele aveau bucuria de a-şi menţine cât mai mult distincţia. Probabil şi Vivaldi le cunoscuse la fel. Ciudatul amestec al vârstelor face oare parte din scenariul "scurtării timpurilor"? Cum ar putea fi numită această anulare a spaţialităţii prin soluţii tehnologice superinteligente? In câteva secunde, prin internet, fac ocolul Pământului uimindu-l pe Jules Verne. Previziunile sale s-au împlinit dincolo de aşteptări. Demonstrându-şi prin fiecare realizare utilitatea, şi convertind la nivelul ei inteligenţa, Ştiinţa a devenit fascinată de perspectiva dogmei. Dacă Religia cu secole în urmă şi-a instituit puterea, consolidându-şi autoritatea prin intermediul ei, de ce Ştiinţa ar rămâne mai prejos ? Dogma cunoaşterii are alte justificări decât dogma credinţei. Transparenţa logică a unei maşini oferă certitudinea unui adevăr uşor asimilabil la nivelul raţiunii umane. Singurul mister în funcţionarea unui aparat este cel al propriei ignoranţe. Dar atribuind omului şi universului doar legităţile mecanicii nu vom cunoaşte decît aparenţa lor. Obiectivitatea unui experiment poate fi extrem de convingătoare. Limpede şi precisă a fost gândirea discursivă ce a creat şi asamblat prima bombă atomică; şi cât de uluitor, concretul său efect. Exact acest efect a exemplificat faptul că progresul inteligenţei cu aplicativitate reliefată în industrializarea lumii, nu înseamnă cu necesitate progres moral. În acest domeniu Religia s-a simţit mereu acasă, cu exagerările de rigoare. Nimic mai adevărat că legea morală are sorginte sacră şi nimic mai compromiţător la nivelul credinţei decât alunecarea reprezentanţilor ei din atitudinea etică. Şi cum am putea ajunge la o astfel de atitudine prin constrângere ? Doar autoconstrângerea conştientă, controlul de sine, în vederea unei benefice schimbări, înalţă firea spre autenticitatea proprie. E superior nu acela ce-şi propune să fie, sau îşi închipuie că este superior, ci acela ce intuieşte infinita preeminenţă ce nu-i aparţine şi spre care merită să aspire. Ironizând defectele celorlalţi, pun capac virtuţilor şi calităţilor mele. Îmi cobor judecata pe treapta repulsiei, denaturându-i sensul. Sunt părtinitor, din neputinţa de a compătimi. Sunt subiectiv, din dorinţa de a mă proteja sau evindenţia. Cei ce confundă umorul cu ironia nu vor să discearnă deosebirea dintre demnitate şi mândrie. Cel demn recunoaşte o sublimă ierarhie fiinţială spre care îşi deschide interiorul; şi pe care ştie că nu o va atinge prin simpla ambiţie. Adâncurile fântânii oglindesc strălucirea stelelor fără pretenţia de a le poseda. Umorul nu lezează, pentru că izvorăşte din bunătate. Orgoliosul nu transcende incinta îndreptăţirilor de sine, deşi, e adesea înveşmântat în aristocratice competenţe. Ironia lui erupe din roca dispreţului.
Afirmând că mentalitatea materialistă a apărut întâia oară în domeniul rezervat Religiei, aş fi probabil suspectat de rea voinţă. Egoismul şi răutatea pot fi extrem de spirituale. La ora actuală, multe din erorile noastre se ivesc prin faptul că negăm spiritualitatea ca realitate. Neraportându-mă just la legităţile lumii exterioare sunt pasibil de pedeapsă. Acelaşi efect îl are relaţionarea mea incorectă la interioritatea lumii. Aici nu am un alt reper decât logica unei gândiri clare, orientate prin simţul adevărului. Exterior, întâlnirea mea cu diversi oameni sau mari personalităţi îmi exemplifică imperfecţiunile caracterului, neîndemânarea, lipsurile etc. E inevitabil să-mi trezească şi să le trezesc reacţii. Dar interior e oare altfel? Aş ajunge la o veritabilă cunoaşterea de sine fără a mă situa în interiorul unei fiinţe superioare mie? Şi cine mă poate primi în interiorul său, acceptându-mă aşa cum sunt? Cât de altruistă trebuie să fie iubirea unei asemenea fiinţe, spre a nu-mi răpi libertatea, spre a nu-mi răni mediocritatea înţelegerii? Ce drama teribilă: singurătatea lui Dumnezeu în propria Sa creaţie! Să-ţi alunezi cu atâta măreţie prezenţa încât nimeni să nu sufere în liberul său arbitru. Să accepţi în interiorul Tău o lume care te neaga, reneagă, desfigurează până la desfiinţare. Să uiţi de tine însuţi ca şi lumina ce aşteaptă ca fiecare sămânţă – bună sau rea - să se împlinească din ea însăşi. De aici începe drama noastră. Drama acelui fiu risipitor menit să-şi trăiască iniţial înstrăinarea cu bucuria libertăţii. Nu oricine îşi poate permite să experimenteze neîngrădit idealul plăcerii, al satisfactiei depline. Pentru aceasta e nevoie de moştenire. Cineva adunând pentru tine, îţi permite să risipeşti. Şi ce strălucitoare este gloria măştii. Şi cât de adâncă deznădejdea pierderii ei. Realitatea copleşindu-te cu dorinţe la care nu visai niciodată să ajungi. Cât de jos putem coborî, invidiind animalele!
Între dogmele Ştiinţei şi dogmele Religiei arta noastră de a trăi respiră îndurerată nostalgia fiului risipitor. Şi asta doar pentru că înţelesul profund al acestui cuvânt este ignorat. Dogma, atis = părere, principiu, dogmă, conţine un interval de libertate aproape nesperat. Când „părerea" şi „principiul" locuiesc în acelaşi cuvânt, crează confuzia iscată de acea notă muzicală ce nefiind situată pe portativ, nu sugerează cele şapte trepte ascendente, fundamental diferite. Do de sus este identic, cu do de jos, dar efortul urcuşului i-a acutizat între timp rezonanţa. Este acelaşi, cu maturitatea tuturor înstrăinărilor depăşită. Inteligenţa singură, fără asistenţa reperelor sacre ale moralităţii, aruncă Ştiinţa într-o neliniştitoare servitute. Credinţa singură, fără prudenţa lucidă a inteligenţei împinge Religia în noaptea văduvită de stele a fanatismului.
E târziu. În curând Anul Nou îşi va deschide porţile. Ianus ne invită în triplul său timp :"...între trecutul care nu mai este şi viitorul care nu este încă, adevăratul chip a lui Ianus, cel care priveşte prezentul, nu este, se spune, nici unul, nici altul dintre cele ce pot fi văzute. Într-adevăr, acest al treilea chip este invizibil, pentru că prezentul, în manifestarea sa temporală, nu e decât o clipă insesizabilă;(Este unul din motivele pentru care anumite limbi, ca ebraica şi araba, nu au o formă verbală care să corespundă propriu-zis prezentului.) dar, atunci când ne înălţăm deasupra condiţiilor acestei manifestări tranzitorii şi contingente, prezentul conţine, dimpotrivă, întreaga realitate. Al treilea chip al lui Ianus corespunde, într-un alt simbolism, cel al tradiţiei hinduse, ochiului frontal al lui Siva, de asemenea invizibil, pentru că el nu este reprezentat prin nici un organ corporal, şi care reprezintă „simţul veşniciei"; o privire a acestui al treilea ochi preface totul în cenuşă, adică distruge orice manifestare; dar, atunci când succesiunea este preschimbată în simultaneitate, temporalul, în atemporal, toate lucrurile se regăsesc şi rămân în „veşnicul prezent", aşa încât distrugerea aparentă nu este decât o „transformare".(Rene Guenon – Simboluri ale Ştiinţei Sacre) "Vesnicul prezent", liniştea vie a unui altar.
Adaug pentru cei graţiaţi din captivitatea naivităţii, îndemnul lui Eckhart Tolle : „Se ne facem prezentul prieten!"
Ioan Chiron
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu