Motto: Dar tu esti soare vesnic: o clipă poţi răbda
Mă obsedează neîmplinirea omului ca Om. Aceasta luptă continuă cu tine însuţi şi cu lumea în care exişti. Ce motivaţie mai stă în picioare, pentru a fi unii contra celorlalţi? Rasa, naţionalitatea, neamul, religia, tradiţia, limba, teritoriul, civilizaţia, bogăţia, sărăcia, cultura, incultura…toate pot fi utilizate ca argument împotrivă! Dar ele sunt obstacole necesare nu doar în exteriorul omului, ci şi în sinea lui. Cum poate lua conţinutul formă, fără întâmpinarea unei rezistenţe? Şi cum poate fi plenitudinea conţinutului ţintuită într-o formă izolată? Umanitatea, prezentă în fiecare dintre noi, se răzvrăteşte împotriva ei însăşi? Sau neîmplinirea noastră la nivelul ei instigă şi susţine dezbinarea? Se spune ca J.Kaspar Lavater celebrul fiziognomist, ca să scape pentru o vreme de admiratoarele sale, le-a îndemnat sa caute două frunze identice în acelaşi copac. Apusul soarelui le-a surprins pe stăruitoarele femei fără soluţia sperată. Experienţa a confirmat absurdul unei astfel de încercări. Iar dacă două frunze ale aceleiaşi specii nu sunt identice, ce aşteptăm de la oameni? Nu diferenţierea este esenţialul şi frumuseţea ? Ea poate naşte ură sau iubire, distrugere sau edificare. Cu un singur sunet poţi crea cântecul, armonia? Cu o singură culoare, ne-ar încânta curcubeul? Descinderea noastră în miezul germinativ al trecutului ar limpezi probabil sensul paşilor spre viitor. Avem prin urmare la îndemână, spre cercetare, în această perioadă a sfârşitului de an, una dintre cele mai mari discriminări. Crăciunul, ca sărbătoare, ne aminteşte mereu că Dumnezeu devine Om. Pentru unii nonsens şi inutilitate, pentru alţii blasfemie şi imposibilitate iar pentru creştini bucurie şi mântuire, Crăciunul deschide misterul întrupării Cuvântului. „A fi sau a nu fi?” – disputa continuă.
1 „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
2 Acesta era întru început la Dumnezeu.
3 Toate prin El s-au făcut ; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
4. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor.
5. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
6. Fost-a om trimis de la Dumnezeu , numele lui era Ioan.
7. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.
8. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. 9. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume.
10. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut.
11. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
12. Şi celor câţi L-au primit , care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.
13. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.
14. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (Ioan I,1-14)”
E dificil să ieşi din actualitate, din percepţia nemijlocită a lumii înconjurătoare, şi să pătrunzi, sau să te laşi pătruns, (în)de semnificaţia profundă a acestor rânduri. Decriptarea poate surveni şi întâmplător dacă întrebarea te-a purtat spre o anume ţintă. Arheologii au perseverat uneori ani de zile până când descoperirea le-a răsplătit eforturile.
Arheologia lăuntrică pretinde acelaşi exerciţiu neobosit cu tine însuţi.
De ce început ?
De ce Cuvânt?
De ce Dumnezeu?
De ce „începutul” la Dumnezeu ?
Cine putea fi prezent înaintea oricărei creaţii, a oricărei existenţe ?
O Tăcere nemărginită, vie, conştientă de Sine, odihnea în sânul ei neîncepute : spaţiul şi timpul. Ocean neţărmurit al spiritului pur, trezit în Sine şi rostindu-şi Sieşi: „Eu Sunt …”. Odată născut, Cuvântul a structurat vibrând, voinţa caldă generoasă şi gata de jertfă a tăcerii Tatălui. „Noi suntem” au replicat toate adâncurile formelor iubirii. Doi sunt termenii ebraici,ce indică originea conştientă a lumii : Iahve şi Elohim. Primul este singularul : Eu sunt; cel de al doilea, pluralul: Noi suntem.(În limba română IHVH a fost tradus prin:Domnul; iar pluralul Elohim prin: Dumnezeu. Relaţia IHVH-Elohim a devenit astfel: Domnul Dumnezeu.) Reflexul singularului îl avem în pronunţia propriului nostru „eu” , iar reflexul pluralului,(Elohim exprimă comuniunea iubirii divine) în faptul că nu suntem meniţi singurătăţii, ci unei mari comunităţi în devenire numită : umanitate. Esenţa cuvântului fiind gândul, ar fi bine să studiem modalitatea în care ne raportăm la el în momentul de faţă.
O simplă întoarcere spre sine îmi dezvăluie că sunt atât de implicat în ceea ce gândesc încât mă consider creatorul gândurilor mele. Doar aici, în lumea gândurilor sunt treaz, conştient de mine însumi. În mod paradoxal nu pot analiza gândirea decât cu ajutorul gândirii. Gândesc, ceea ce voiesc, dar, nu simt ceea ce voiesc. Adesea sunt agresat de ceea ce simt şi ceea ce fac, de parcă sufletul şi trupul ar fi agăţate de mine ca lumi exterioare. Nu întotdeauna a fost aşa. E o mare naivitate să crezi că acum 1000 sau 2000 de ani etc. oamenii se raportau la ei înşişi, şi la realitatea înconjurătoare prin aceeaşi legitimitate ca şi astăzi. Au fost timpuri în care omul se recunoştea în trăirile simţirii sale, şi observa gândurile venindu-i din afară, ca mesageri ai unui tărâm spiritual real. Deşi confuzia îi era la îndemână - şi atunci şi azi - era convins că în spatele tuturor imaginilor şi percepţiilor venite din natură sunt active forţe şi puteri ale unor fiinţe spirituale creatoare. Înainte de cucerirea aristotelică oamenii învăţau şi exersau logica doar în dialog sau confruntare cu zeii. A fost nevoie de o eclipsă lăuntrică totală la nivelul întregii omenirii pentru ca individul izolat în sine să cada pradă unui materialism real. Răsturnarea a fost totală. Din organ de percepţie, gândirea a devenit organ de reflexie. Şi iată-ne ajunşi din nou într-un paradox: gândesc având impresia că actul în sine e lipsit de realitate, detaşat, iluzoriu, asemeni imaginilor dintr-o oglindă. Gândirea obişnuită, abstractă, a omului actual, a devenit liberă tocmai pentru că având calităţile unei umbre, îl ajută pe om să se obiectiveze în asemenea măsură, încât să se creadă un simplu şi insignifiant obiect printre obiecte! Toate valorile tehnico-ştiinţifice ale civilizaţiei moderne sunt cuceririle acestei gândiri care a ajuns să cenzureze plenitudinea existenţei la experienţa simţurilor corpului şi la deducţia logică a experimentului. Pericolul este imens. Spiritul, al cărui reflex este gândirea înseşi, a ajuns să se nege pe sine în interiorul omului, cu ajutorul omului. Dumnezeu, şi odată cu El, adevărul cunoaşterii de sine, „a murit” în minunatul craniu adamic, ce simbolizase dintotdeauna moartea. „Toate-mi sunt permise dar nu toate-mi sunt de folos!” Culmea este că actualitatea a ajuns să considere adevărat „doar ceea ce îi este de folositor”, doar ceea ce îi favorizează comoditatea, egoismul, într-un cuvânt subiectivismul. Un mare gânditor al secolului trecut spunea că materialismul ca şi concepţie de viaţă, se aseamănă Baronului Munchausen : se ţine de păr şi stă în aer! Ştiinţa însăşi a ajuns să considere materia doar o formă de energie.
Realizaţi impasul în care ne aflăm? Spiritul devenit abstracţiune, se neagă pe sine în mintea omului, în timp ce pământul însuşi cu toate structurile sale bine definite , devenit conceptual doar „formă de energie”, îi fuge de sub picioare. Moartea spirituală bate la porţi, iar noi ne bucurăm de o libertate din ce în ce mai virtuală. Pe cât de necesară este această cădere, pe atât de zguduitor este tragismul ei. Dumnezeu a riscat mereu acordând libertate omului. Dar fără libertate omul mai este om ? Poate fi el creator, asemenea Divinităţii, spiritualizând piatra, pământul,într-un cuvânt materia, cu entuziasmul, pasiunea şi iubirea sa, fără să-i fie acordată o sacră încredere? Iată de ce omenirea a ieşit la origini dintr-o grădina şi va intra prin propriul său efort într-o cetate! Dumnezeu a creat din „nimic”; iar „nimicul” ne stă azi la îndemână in toate domeniile vieţii. Ne sperie această substanţă a haosului şi confuziei ce este garanţia imediată a libertăţii însuşite? „Să nu fie”.
Dacă Cuvântul s-a întrupat, s-a făcut carne, trup, jertfindu-şi libertatea prin iubire, şi rămânând alături de oameni până la sfârşitul veacurilor, acest fapt n-ar trebui să fie decât un prinos de toleranţă. Mozaicii au dreptul să-L aştepte încă, iar musulmanii să considere actul în sine imposibil. Acelaşi pământ ne adăposteşte, acelaşi soare ne luminează, aceeaşi umanitate ne găzduieşte.
Un prieten mi-a povestit de curând o întâmplare înrămată îngrijit printre amintirile lui. Ca orice tânăr student însufleţit de întrebări a plecat în vizită la o mănăstire spre a se întâlni cu un renumit şi sfânt călugăr : Arsenie Papacioc. A aşteptat cuminte la uşa chiliei până când i-a venit rândul să păşească înăuntru. Respectabilul Părinte l-a întâmpinat cu drag, îndemnându-l să-şi descarce sufletul. Nu memorase dialogul propriu-zis, dar, rămăsese impresionat de simplitatea unui anume gest. Îmbrăcat cu o tunică albă de doc peste rasa călugărească, Părintele Arsenie îi arăta tânărului legătura nevăzută a lucrurilor şi fiinţelor din interiorul lumii. „Vezi tu, aici sunt eu” – şi Părintele prindea cu două degete docul tunicii ridicându-l puţin. „Aici, eşti tu” – şi cu cealaltă mână făcea acelaşi gest într-o altă zonă a pieptului. „Vezi ce legaţi suntem noi oamenii chiar dacă nu ştim?” „ Aici sunt românii” şi Părintele înălţa din nou docul tunicii. „Aici sunt americanii.” – acelaşi gest cu cealaltă mână. „Orice am face - bun sau rău - noi oamenii rămânem legaţi unii de alţii”.
La începutul lumii, căldura iubirii şi lumina înţelepciunii aparţineau Cuvântului. Omul însuşi era un gând al Său. Toate şi-au început rostul din interiorul unei Fiinţe. Toate pot părăsi viaţa precum scoarţa copacului. Azi, Omul a devenit Dumnezeul obiectelor, în timp ce Dumnezeul originilor e urgisit să fie un simplu gând al său. Mândru, puternic şi inteligent este cuvântătorul om printre regnurile necuvântătoare. Are dreptul de a batjocori orice şi schimba sensul lucrurilor – în numele libertăţii - prin jocul şi logica sa. Şi asta pentru că nerespectând adevărul şi-a pierdut cuvântul; nu se mai ţine de Cuvânt. Norocul nostru sunt copiii. Ei au încredere în Crăciun şi în noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu