Rugaciune scrisa de Parintele Argatu

"Iarta-ma, Doamne:
-pentru tot ce puteam sa vad si nu am vazut!
-pentru tot ce puteam sa aud si nu am auzit!
-pentru tot ce puteam sa simt si nu am simtit!
-pentru tot ce as fi putut sa inteleg si nu am inteles!
-pentru tot ce puteam sa constientizez si nu am constientizat!
-pentru iertarea pe care as fi putut sa o dau si nu am dat-o!
-pentru bucuria pe care as fi putut sa o traiesc si nu am trait-o!
-pentru Lumina pe care as fi putut sa o primesc si nu am primit-o!
-pentru viata pe care as fi putut sa o ocrotesc si nu am ocrotit-o!
-pentru visele pe care mi le-as fi putut împlini si nu le-am implinit!
-pentru necunoscutul in care as fi putut sa pasesc si din teama, nu am indraznit sa pasesc!
-pentru iubirea pe care as fi putut sa o exprim si nu am exprimat-o!
-pentru tot ce puteam sa creez bun si frumos si nu am creat pentru gloria Ta, Doamne si a Imparatiei Tale Divine!
Pentru tot ce stiu si nu stiu ca am gresit, pe Tine,
Doamne, care esti Compasiunea si Iubirea infinita,

te rog, iarta-ma si ma imbraca cu nesfarsita Ta Iubire si Lumina!

Iti multumesc, Doamne: -pentru toata frumusetea pe care am vazut-o izvorand din Tine !
-pentru muzica tacuta a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvaluit-o auzului!
-pentru tot ce am simtit bun si minunat in viata mea!
-pentru tot ce prin Gratia Ta am inteles! !
-pentru lumina pe care am constientizat- o in adancul meu!
-pentru iertarea pe care daruind-o, mi-a adus pace!
-pentru bucuria fiecarei clipe traite in Tine, Doamne!

-pentru toate cadourile spirituale care mi-au imbogatit fiinta!
-pentru viata mea, care e a Ta, mica parte a simfoniei existentei!
-pentru visele care au prins forma prin armonia iubirii Tale pentru mine!
-pentru necunoscutul in care am pasit plin de curaj, regasindu-te!
-pentru iubirea coplesitoare cu care ma dezmierzi clipa de clipa!
-pentru tot ce am creat prin Tine bun si frumos,aducand cu umilinta lauda Imparatiei Tale Divine!

Pentru tot ce stiu si nu stiu ca am primit, Tie, Doamne, care esti Compasiunea si Iubirea infinita, te rog, Iti multumesc, daruindu-Ti inima mea!"

Invocaţie pe Prag

  Motto:

                                                                                 "...locul in care se afla el era doar pridvorul realitatii,

                                                                                    era doar spatiul intrebarii pamantesti..."

                                                                                                    (Hermann Broch)

       Cine locuieşte în Muntenia, unde cultul morţilor pare a fi la el acasă, a văzut probabil cum se desfăşoară  ritualul dăruirii hainelor şi ale altor obiecte, în numele celui plecat. După ce preotul a oficiat  rugăciunile tradiţionale, cel menit să primească vestimentaţia nouă, este chemat, fie pe pragul casei, fie pe pragul dintre două camere. Şi trecându-l de trei ori, acesta rosteşte tot de trei, sau:” Să primească sufletul adormitului robului lui Dumnezeu…” sau „bogdaproste pentru sufletul adormitului…”  Interesant este faptul ca în anumite zone, bătrânii satului îşi amintesc un obicei străvechi prin care cel ce beneficia de dar, în numele celui răposat, era stropit pe creştet cu câteva picături de vin.

       In mod firesc omul contemporan se întreabă ce sens pot avea toate acestea şi câtă

eficienţă mai păstrează? Care era adevărul cunoscut celui ce a iniţiat o asemenea datină şi în ce măsură binele de altădată mai are astăzi valabilitate?

       E suficient să gândeşti normal pentru a sesiza că limitele precise impuse vieţii obişnuite sunt

naşterea şi moartea. Enigme insondabile străjuiesc în spatele acestor porţi închise. Omul păşeşte

în incertitudine şi imponderabil dincolo de simţurile sale nemijlocite, ce-l ancorează la ţărmul realităţii. Dar vor exista întotdeauna întrebări şi răspunsuri de mare risc, exilate din autoritatea oficial recunoscută a religiei şi ştiinţei. Doar literatura poate fantaza necenzurată în tainele fiinţei şi nefiinţei, pentru a completa cu farmecul şi ingenuitatea ei, rigiditatea lui „ştiu”sau „nu ştiu”. Consideraţi aşadar ca facem literatură scriind la această rubrică, în fiecare vineri, cu ferestrele misterului deschise. 

       Ce poate fi mai dramatic în destinul unui om decât prezenţa sau absenţa iubirii? Neputându-ne împlini în noi înşine, doar prin noi înşine, pentru noi înşine, evadăm din singurătate de dragul celorlalţi. Şi cine tolerează cu înţelegere şi compasiune imperfecţiunile şi erorile în care prea adesea rămânem împotmoliţi? E nevoie de moarte pentru a sonda altruismul iubirii. E nevoie de moarte pentru ca speranţa, dragostea şi credinţa să nu-şi facă iluzii despre ele însele, în inima omului. Marile tradiţii religioase şi-au încercat tâlcul, în negura vremurilor, pe pragul vulnerabil al jertfei iubirii. Condamnaţi să trăim la răscrucea dintre văzut şi nevăzut, exterior şi interior, pământesc şi ceresc, material şi spiritual, aici şi dincolo, nu scăpăm cu uşurinţă de îndoială. Ea alertează şi suscită simţul echilibrului.

        Unii gânditori au nuanţat deosebirea dintre certitudine şi adevăr! Iată – de exemplu – ce spunea Andrei Scrima în dialog cu Andrei Pleşu : „…să-l preparăm  ( dialogul !) printr-un travaliu conştient, susţinut în noi şi între noi, până când el va surveni de la sine. Lucrurile nu trebuie privite încremenit , înţelegerea noastră trebuie să se menţină necontenit în devenire. Cei care sunt, pentru moment, într-o stare rigidă, rigoristă şi impenetrabilă se instalează de fapt, într-o certitudine nu într-un adevăr. Certitudinea e mult mai accesibilă decât adevărul pentru că e psihologică, e socială, e compensatorie faţă de tot felul de frustrări: face economie de spirit. Pentru situaţiile în devenire, marele pericol , marea poticnire e să te opreşti pe loc, să încremeneşti. Încremenirea din punct de vedere al acţiunii (dar şi filologic), înseamnă mineralizare. Însă mineralizarea este permisă numai eschatologic în Ierusalimul ceresc. Pentru că acolo mineralizarea devine luminoasă. Este piatra pătrunsă de lumină. Piatra preţioasă e piatra ce devine ea însăşi sursă de lumină. E ca şi cum piatra ar avea înăuntrul ei principiul iluminării: e în acelaşi timp stabilitate şi iradiere”. (Andrei Scrima)

       Prea multe certitudini în veacul acesta, prea puţin adevăr. Observaţiei nu-i scapă faptul că doar ceea ce are puterea de a se schimba din sine, nu numai prin influenţe exterioare : planta, animalul, omul, – reprezintă mai mult decât simple certitudini. Viaţa conţine principiul metamorfozei, al înfiinţării, al creaţiei; în timp ce moartea e îndreptăţită să corodeze, să sluţească şi să distrugă forma şi formele. Şi câtă suferinţă şi voluptate, iubire şi ură, bucurie şi deznădejde în această îmbrăţişare, în această încleştare. Doar împărtăşindu-ne de prezenţa cuiva vom putea apoi umple distanţa despărţirii, vidul absenţei, cu plinătatea unei amintiri preschimbate în dor şi nădejde. Si poţi fi îndrăgostit de splendorile luminii, chiar dacă  eşti orb din naştere!

       De trei ori peste prag, de dragul celui plecat. O dată în gând, o dată în cuvânt, o dată în faptă; în mers, în inimă, în minte; în tine, în cel ce dăruieşte, în numele celui menit să primească prin tine, dincolo de tine: …”îmbracă-l în veşmânt de nestricăciune, şi-n haină înfrumuseţată cu lumină, şi-l aşează în locaşul Tău ca să se bucure în veci , întru desfătarea bunătăţilor Tale şi întru odihnă…”  Întemeiate datini, în stins adevăr; muzică a stelelor căzută în dizgraţie; prag ursit şi urgisit  deschiderii, trecerii, alunecării dincolo de linia incertă a orizontului. Martor în veghe impersonală, Ianus al timpului, al timpurilor, privite în (şi din) ambele sensuri. Şi cine poate ştii efectul nectarului solar al vinului picurat pe creştetul celui trecător? Extazul unei fericite treziri din încăpăţânare, spre amintirea unui sens uitat şi ignorat? N-ai dat încă Omule cu capul de pragul de sus ?  Ţine minte dar avertismentul celor ce s-au lovit de el:”Fii gata să vezi cel mai mare adevăr al tău devenind, dincolo de prag, cea mai mare eroare a ta”.

I.C.

1 decembrie 2010